Valentin Ciucă, este un om în adevăratul sens al cuvântului, o lumină vie pe acest tărâm românesc, călăuzit de astre.

Omul umblă pe pământ pentru a-și pune întrebări existențiale. Ca să fie lumină sau umbră? Lumina poartă în sine viața, voința, puterea și năzuința de a fi. Umbra este sub spectrul luminii, iar faptele omului sunt o umbră a sufletului.

Viața în sine este lumina sufletului, iar faptele omului sunt umbrele sufletești, ca o amprentă a trupului trecător. Viața ca năzuința de a fi, a dărui, înfăptui și a zdrobi dorințele efemere, relative, supuse morții și distrugerii.

Prin aceste astre călăuzitoare, în care îmi sunt purtate gândurile, prin fapte și împliniri, cu oamenii care nu trebuie lăsați în uitare. Valentin Ciucă, este un om în adevăratul sens al cuvântului, o lumină vie pe acest tărâm românesc, călăuzit de astre. Nu aduc nici un argument pentru tot ceea ce a înfăptuit, pentru că faptele dumnealui sunt grăitoare.

Dar trebuie să aduc în atenție vorbele înțelepte a unui pustnic: „Dacă ar știi omul cât de repede este uitat după moarte, ar înțelege că toată viața trebuie să se roage lui Dumnezeu”. 
Valentin Ciucă: „Multe greșeli poate să facă omul, dar dacă o ia înainte nu se trece cu vederea.”

Îmi aduc aminte afirmațiile domnului Valentin Ciucă: „Multe greșeli poate să facă omul, dar dacă o ia înainte nu se trece cu vederea.” O observație din propria lui existență profundă, o viață dăruită adevărului prin artă, o personalitate sub spectrul inspirației creatoare. O lumină a culturii românești și a spațiului cultural ieșean.

Domnul Valentin Ciucă este de nepătruns în propria existență, aflându-se între sublim și dramatism, între sacru și profan. Tristă, tristă, tristă este soarta omului de geniu. Este lumina, lumina blândă a Demiurgului, în omul artist rătăcitor pe pământ.

Toate aceste gânduri au fost răscolite de privirea sufletului dumnealui, în liniștea tainică a suferinței, o privire de geniu în adânca tăcere a suferinței. Dar o suferință în care am văzut o împăcare între trup și suflet, între viață și moarte.

Privirea lui vorbea despre dramele oamenilor pe pământ: un om împăcat cu sufletul în care toate legăturile telurice lumești s-au rupt. Un om rupt de toate legăturile din spațiul și timpul relativ. Au fost clipe în care timpul a stat în loc, alături de Valentin Ciucă, grație soției dumnealui, doamna Antoneta, care mi-a privilegiat această întâlnire împreună cu soția mea Elena.

Clipe de meditație, de aducere aminte, despre ceea ce înfăptuim și trecerea omului pe pământ. Privirea domnului Valentin Ciucă poartă în sine dimensiunea astrală, spre sfere înalte, călăuzite de propria sa existență. A transfigurat zâmbetul fraged, pur, nevinovat, ocrotit de șapte îngeri abia sosit în lumea umbrelor cu identitatea Acher (strănepot), ca să-i înalțe menirea. 

‍
Sursa: Revista Branche

‍